Dragul meu tătic

“Mda, cred ca am să renunţ la jocul acesta şi am sa aleg păpuşa, dragul meu tătic”, zise ea privind mulţumită micuţa fetiţă din plastic pe care o ţinea strâns în mână. Aşa, pierdută printre rafturi şi răvăşită niţel de vântul furios de afară, era de o drăgăleşenie absolută, acel gen de drăgălăşenie care face să pălescă orice frumuseţe standardizată.

Să fi avut vreo 3 anişori, păr brunet, tuns franţuzeşte până la nivelul urechii şi breton drept peste fruntea lată. Ochi căprui, scânteietori. Pusese atâta dragoste în glas când i se adresase „tăticului” ei încât ne înfioră. Pe mine şi pe cele două vânzătoare deopotrivă. Ne topisem după a ei inocenţă şi mai ales după naturaleţea cu care rotunjise verbal cele trei cuvinte: „dragul meu tătic”. Stăruiseră ceva vreme în aer ca aroma unui parfum bun. Le-am savurat îndelung. Nu cred să fi auzit până acum o dulcegărie mai mare şi mai plăcută.

Copila privise galeş către „tăticul” ei care, sunt convinsă, zdruncinat de dulceaţa fetei, i-ar fi cumpărat întreg magazinul. Pe bună dreptate. Era mândru din cale-afară. Ba chiar, pe obrazul nu foarte tânăr, înforiseră parcă nişte bujori. Era un munte de om, cu spate lat si braţe puternice, care însă se perpelea în flăcările dragostei paterne.

În lumea asta înnebunită de nelinişti, noi, adulţii, ne-am pierdut îndemânarea de a lucra cu asemenea construcţii lingvistice aparent siropoase. Stresaţi, împovăraţi de ziua de azi şi de cea de mâine, uităm că există şi la nivel lexical lucruri care să ne facă viaţa mai dulce. În plus, puţini avem exerciţiul de a iubi făţiş, curat şi în cuvinte. Noroc că mai există copii care să ne aducă, din când în când, aminte.

Am întâlnit şi clienţi fericiţi

Pe-aci, pe la noi, şi mai ales în oraşele de provincie, ocaziile în care ai şansa de a te simţi fericit în postura de client sunt ca şi inexistente. Totuşi, minunile se mai întâmplă. Chiar şi în această gură mioritică de Rai. Dovada stau micile întâmplări, neobişnuite prin raritatea lor, care te fac să speri că mai există o şansă, o şansă ca lucrurile să devină cumva, cândva, mai bune.

Raiffeisen Bank, gigantul bancar austriac, are aproape 90 de ani de istorie pe umeri (în România sa fie cam 16) şi vreo 15 milioane de clienţi în grijă. Printre ei eu însămi, care, într-o zi stâlcită şi îngheţată de luni, mă trezesc aşteptându-mi rândul la ghişeul băncii. Tocmai la final de program. În faţa mea, un domn aşeza cu grijă teancuri ispititoare de bani, pe care angajata le lua răbdătoare la numărat. Operaţiunea cerea timp, aşa că Raiffeisen s-a străduit ca aşteptarea asta să fie cumva cu folos şi să-ţi aducă în schimb un zâmbet. Ba chiar o saptămână întreagă de zâmbete, aşa cum anunţa vioi şi colorat un panou amplasat suficient de bine cât să nu-l poţi ignora. Pe el, cateva ziceri şi un smiley face erau menite să-ţi facă ziua mai bună. Doar ca nu ele erau de fapt cheia.

15 minute bune să tot fi stat după omul cu teancurile de bani, 15 minute în care mi-am fâţâit privirea de la panoul zâmbitor la restul obiectelor care formau în ansamblul lor o ambianţă galbenă, obsesiv branduită, dar plăcută. Şi când în fine am putut să mă apropii de ghişeu am înţeles că săptămâna zâmbitoare era mai mult decât un simplu anunţ. Promisiunile din panou reverberau în fiinţa care servea la ghişeu. Doamna cu anii desenaţi în frunte zâmbea amplu, gata să-ţi împlinească cererile, chiar şi atunci, la final de program, când gândurile îi puteau fi furate uşor de dorinţa de acasă. Şi poate aş fi crezut că nu-i decât un automatism însuşit regulamentar după câteva zile de training, dacă s-ar fi oprit doar la un zâmbet. Nu ştiu cum şi când a avut vreme să observe un amănunt ascuns destul de bine sub hainele clientei din faţa ei. Nu cred în proverbiala strălucire a maternităţii, iar burtica m-ar fi trădat poate doar din profil. Şi totuşi…

„Ştiţi, dacă aveţi cont de salarii la noi, aţi putea să faceţi transferul online. Aşa nu aţi mai fi nevoită să staţi atât la rând, mai ales acum, când obosiţi mai uşor din cauza sarcinii. Seara vin mereu angajaţi ai firmelor să facă depuneri de numerar, iar operaţiunile durează”, îmi spunse doamna cu un zâmbet şi un ton ameţitor de afabil.

Nu o cunoaşteam, nu o întrebasem nimic, nu-mi manifestasem explicit nerăbdarea, nici măcar nu schiţasem vreo nemulţumire legată de timpul de aşteptare. I-am zâmbit uluită. Să ne înţelegem, practica obişnuită (nu cea normală) „cere” ca un angajat, mai ales la final de program, să fie suficient de obosit, de scârbit de muncă şi de salariul pe care îl primeşte, suficient de revoltat pe lume şi, în general, pe ţara în care trăieşte, încât să fie încruntat, frustrat, absent la ce i se perindă prin faţă şi nerăbdător să încheie încă o zi din viaţa lui ca „slugă la patron”, fie el şi unul mare.

Situaţia era atipică cu totul, iar asta zapăcea, dar te zăpacea cu zâmbetul pe buze. Exact în felul acesta am părăsit şi eu ambianţa aceea galbenă, obsesiv branduită, dar incă şi mai plăcută. În minte îmi stătea atârnat un gand: ”Iată un agajat care face mai mult decât o întreagă şi pompoasă campanie de marketing”.

Odiseea celor 40 de saptamani

Il porti cu tine, in tine, 40 de saptamani. Esti bolnava de somn, ingretosata necontenit, pofticioasa, capricioasa si copilaroasa. Iti urmaresti cu infrigurare Beta HCG-ul, te cauti de hepatita, chlamidia si toxoplasmoza, iti faci dublu si triplu test, ecografii, morfologii si stoc de lotiuni antivergeturi.

Cladesti tragedii din banal si panica la fiecare junghi mai ciudat. Te cutremuri din rarunchi si intelegi minunea cand, la nici doua luni, ii auzi inimioara tasnind puternic si ritmat din ecograf. Si plangi atunci, si plangi si mai apoi, plangi neobisnuit de mult pentru toate minunile si pentru toate nimicurile, pana si pentru cainele vecinului, disparut fara urma de-acasa.

Te stradui sa dormi mai mult pe stanga, desi nu-i nici pe departe pozitia ta favorita, strangand aproape mai degraba perna de gravida decat  pieptul iubitului, sa mananci regulat, calculat si selectat, punandu-ti stavila poftei nebune de dulciuri. Te imbuibi in schimb cu fier, acid folic si vitamine la cutie. Ca sa-i fie bine.

Faci sacrificiul suprem renuntand la fumul de tutun fin si aromat, la vinul rosu, la Cosmo, la dulcile nopti pierdute si la silueta. Iti blestemi cantarul din baie, care-ti pare ca umfla kilogramele mai repede decat te umfli tu. Te incanta pieptul crescut rotund si generos. Nu insa si soldurile, dospite bine pe baza cocktail-ului hormonal, ori abdomenul devenit, incet dar sigur, din plat in ditai balonul. Cu toate astea primesti cu reala uimire compliementul absolut: „Esti mai frumoasa acum ca niciodata.”

Nu scapi insa de crize repetate de nervi in fata dulapului, privind cu jind, ciuda si neliniste la zecile de haine incapabile sa cuprinda noile forme voluptoase si te ingrozesti de incertitudinea intrebarii obsedante: „Oare voi mai incapea vreodata in ele?”. Plangi din nou atunci, le aduni cu grija si le pui departe de ochii tai. Doar oglinda te sacaie in continuare, asa ca i te arati mai rar si niciodata complet dezgolita.

Veninul frustrarilor ti se indulceste pe data cand vine vremea sa simti de-a dreptul ca totul are un rost si ca esti mai mult decat femeie. La patru luni, iti da de stire ca este acolo cu o lovitura serioasa in pantece. Tresari si plangi, desigur, iar minunea se repeta de-atunci in fiecare zi ca sa nu mai uiti. Si nu uiti. Ba mai mult, incepi sa te joci cu el prin burtica, sa-i vorbesti, sa-l draganesti si sa-l astepti cu nerabdare sa vina.

Minunea minunilor se produce. Dupa cele 9 luni regulamentare, esti parinte cu acte si bebe in regula. Bucuria freamata in fiecare fibra din tine, iar prin retina de proaspata mamica lumea se vede altfel, roz pal ori bleu ciel. Levitezi de incantare si tremuri la gandul noii responsabilitati. Cu toate acestea, te simti mai puternica ca oricand. Un munte de ti-ar sta in cale, stii sigur ca l-ai putea urni din loc. Respiratia celui mic e tot aerul de care ai nevoie, iar pulsatia inimii sale toata forta. Ciudat, nu? Un bot de om de 50 cm si 3 kg e acum sursa ta inepuizabila de vigoare si slabiciune, de bucurie si intristare, de pace si frematare. E motorul lumii tale, iar asta nu se va mai schimba niciodata. Esti mamica.

Picatura de publicitate cianurica

Stiti, sunt reclame care au capacitatea de a te lasa cu gura cascata, ochii umezi si gandurile ravasite. Iti lasa insa la indemana cuvintele, pentru ca prin ele sa li se duca faima mai departe. Eu insami m-am trezit in fata unei astfel de compozitii publicitare peste care efectiv nu pot asterne tacerea.

Campania aduce in prim plan un subiect vechi si controversat: proiectul minier Rosia Montana, care acum a capatat accente neasteptat de dramatice si neasteptat de profunde, subliniate de prestatia emotionanta a uneia dintre cele mai emblematice figuri ale teatrului si cinematografiei romanesti.

Ceea ce frapeaza la spotul „Salvati Rosia Montana” este simplitatea – nu contine artificii, nici podoabe regizorale  inutile, doar imagini, acorduri si vorbe grele. O lume alb-negru in care pata de culoare este aurul murdar de sange.

Nu cred ca s-ar fi putut face o alegere mai potrivita pentru comunicarea mesajului decat Maia Morgenstern. Putini trebuie sa fie cei care sa nu ii asocieze aproape automat imaginea cu rolul Mariei din celebra pelicula semnata de Mel Gibson, „Patimile lui Hristos”. Din aceasta asociere involunatara cred ca vine forta incredibila a ideilor si trairilor degajate de-a lungul celor 60 de secunde.

Clipul lucreaza cu aceleasi note de dramatism pur, dezgolit de orice accente idilice, cu imagini de o duritate rarisima in peisajul publicitar autohton. Brutalitatea smulgerii podoabelor este atat de expresiva incat te obliga sa deshizi ochii pentru a vedea realitatea, acea realitate in care „un om valoreaza mai mult decat aurul pe care il poarta.”

O reclama ce sfarama preconceptii cladite cu grija pe parcursul celor sase ani in care promotorii proiectului Rosia Montana s-au straduit sa-l faca digerabil. Un mesaj sfredelitor care ramane intr-o suspensie diafana si care ridica din praf mandria. Personala. Nationala.

Totul se incheaga in mod exceptional, coloana sonora cu imaginea si amandoua cu mesajul, a carui forta tragica si acida – precum cianura la care face aluzie – nu are niciun efect in lipsa celorlalte doua elemente. Impactul campaniei este similar insemnarii cu fierul incins, odata expus imaginilor ele iti ramane inscrise pe retina.

Asa incat, efectul imediat si poate cel mai mare atu al campaniei semnate de Papaya Advertisig este ca va sa starni interesul celor dezinteresati, acelor persoane carora doar le-au fluturat pe langa ureche povesti despre Rosia Montana. Iar acest fapt este dovedit deja de cele peste 240.000 vizualizari adunate in 4 zile de la postarea clipului pe YouTube.

Toate acestea ma fac sa cred ca avem in fata o bijuterie publicitara, care imi pare cu atat mai valoroasa cu cat este realizata pro-bono. Ea nu este rezulatul unui pitch platit cu bani grei, ci a unui efort creativ nascut dintr-un crez puternic si din trairi autentice. Lucru care se vede, se aude, se simte.

Tocmai am asistat la „Noaptea devoratorilor de publicitate”, iar dupa ce-am mancat pe stomacul gol peste 300 de spoturi adunate de prin toate colturile lumii, tot as zice ca aceasta reclama este demna de pus in vitrina publicitatii. Voi ce ziceti?

Campanie de stins lumina

O regula in vanzari, dar si in marketing, spune sa te dezici de negatii si mai ales sa nu lansezi o propozitie, un slogan in care „nu” este „capo di tutti capi”. Si totusi, exista situatii cand tocmai negatia este cheia si centrul unei campanii de comunicare menita sa te ia prin surprindere.

Ramane mereu admirabila ingeniozitatea in promovare, fie ea cu scop mercantil ori social, asocierea aparent nepotrivita, care iti aduce riduri de nedumerire pe frunte, contorsionarea ideilor si conceptelor in asa fel incat sa-ti fie clar din start ca este vorba despre ceva iesit din comun.

De toate acestea probabil nici nu ne vom satura vreodata si vom continua sa gustam cu pofta din inteligenta campaniilor de promovare cu staif. Si cand spun staif, nu ma gandesc la vreun buget burdusit de campanie, la produse de marketing luxoase si branduri apretate, ci ma gandesc la o eleganta a gandirii transpunsa cu bun gust si bun simt intr-o campanie de stins lumina.

Cu o astfel de campanie am dat recent nas in nas. Intai prin mijlocirea televiziunii, apoi a internetului. Se numeste „Salveaza mai mult” si a fost creata de Next Advertising pentru Fundatia Terra Mileniul III, o organizatie non-guvernamentala de protectie a mediului ce promoveaza programe de dezvoltare sustenabila in domeniul schimbarilor climatice si al reducerilor de emisii din sectoarele energie si transporturi.

De ce este ea mai cu mot? In primul rand, pentru ca rastoarna conceptul de caritate spunandu-ti pe sleau ca-i musai sa fii zgarcit. De data aceasta esential nu este sa daruiesti 2 euro prin SMS pentru o cauza nobila, ci sa constientizezi ca salvezi mai mult facand economie. De energie. Cum ar veni, campania incearca sa rezolve problema schimbarilor climatice nu tratand efectele, ci cauzele ei. Iar acesta este un al doilea aspect pentru care ea este mai cu mot.

Ingenios este si modul in care a fost construit un mesaj cu totul nou folosindu-se de unul cu totul vechi si uzat – donarea a 2 euro. Dar inca si mai ingenios este conceptul paginii web www.nuintra.ro, care te intampina cu mesajul „Nu ti-am spus sa nu intri?”. Aproape ca te simti vinovat ca ai dat click. Dar vinovatia este, culmea, exact simtamantul dorit si necesar pentru a deschide poarta constiintei.

Odata intrat spasit in lumea virtuala si slab luminata a campaniei online, esti numai bun de asimilat mesaje despre cum stilul tau de viata afecteaza planeta, dar si ce poti face pentru a salva mai mult. Iar unul dintre lucrurile pe care le poti face fara prea mare efort este sa stingi lumina. Inclusiv cea de pe site.

Si daca tot ai prins gustul lui „On/Off”, ti se asaza dinainte alte cateva „butoane salvatoare” care pun capat risipei si neglijentei umane si pun in stand-by schimbarile climatice.

Nu stiu in ce masura va plac sau va conving imboldurile de protejare a mediului, insa tind sa cred ca veti rasplati inteligenta celor care au creat si promovat aceasta campanie deconectand de la priza incarcatorul de mobil care sta asteptand inutil.

Si cu asta am stins si eu lumina!