4.Prin lume

Flash de calatorie

O terasa mica, in umbra unei cladiri imbracata pe alocuri in iedera, mirosind a vechi si totusi cu un aer reconsolidat iti face ademenitor cu ochiul. Dupa ce-ai ostenit inghitind sute de kilometri, micul local si ragazul care ti-l promite pare o binecuvantare, de-a dreptul o oaza de desfatare menita sa-ti domoleasca setea si zbuciumul drumului. Nu-i fistichie, nici colorata ori inecata in reclame. Intima si ochioasa in felul ei, te trage de maneca sa te-asezi si nu te-nduri sa i te opui. Deasupra, un sirag de becuri ordinare revarsa o lumina galbuie, placuta, ca de lumanare. Cateva mese rotunde si scaune impletite de jur imprejur. O sleahta de blonzi prea mari ca sa fie copii si prea mici ca sa fie adulti chicotesc, se inversuneaza in vorbe si elibereaza rasete zgomotoase. Poarta pe chip bucuria tineretii si in suflet dulceata primelor amoruri. Intr-un tarziu, se risipesc care incotro, lasand peste terasa un val de liniste plapanda. Ceasul bate prematur a miezul noptii, iar gongul iti picura in sange timpul. Cumva ai totusi senzatia ca s-a oprit sa admire luna enigmatica ca o fecioara si palida ca o suferinda. Din cand in cand, isi cauta sfioasa un loc pe dupa pacla subtire de nori. In zadar insa, chipul i se desluseste cu usurinta.    

Ai fi in stare sa zaci aici la nesfarsit, prelins pe scaun, savurand racoarea noptii si un strop de weissbier, parfumat si tulbure cum numai nemtii se pricep sa faca. Atat de deplina e linistea asta incat naste in tine un aer parasit si senzatia ca trupul nu iti apartine, doar gandurile, pe care le lasi dezlegate sa hoinaresca aiurea, cine stie pe unde. Din lumini scanteietoare ca niste buline ude se infiripa experiente, proiectii, vise. Mintea se patrunde pe sine, se deface in imagini asezonate cu trairi, urca si coboara in hau, iscand in cele din urma un vertij in care totul se amesteca si totul se comprima. Si timpul uita sa respire, iar lumea iti pare un glob de sticla, fragil si transparent ca un bibelou. Ce fericire mai mare decat sa traiesti tu cu tine insuti, departe de ce ti-e cunoscut, familiar pana la disperare, de rutina ruginita si scufundarile deprimante in existenta lenesa si previzibila de zi cu zi? Acum ai ragaz sa te-asculti, sa te miri, sa te-asezi in umbra intrebarii si sa fabrici in tine noi sperante.

E tarziu si-ti mesteci clipele de singuratate in asezamantul primitor al unui local, undeva in vestul Germaniei. 

Departe de casa esti totusi mai aproape de tine…

Categorii: 4.Prin lume | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Parfum de Mediterană

Sub un cer indigo, oraşul se iveşte cochet. Încă nu se desluşeşte mare lucru, doar un buchet compact de luminiţe prevesteşte o aşezare. Emoţia ţi se aşează în gât în timp ce uşor, uşor distanţa pe verticală se micşorează. Buchetul de lumini se desface sub priviri, lasând vederii conturul edificiilor de tot felul pe liniile drepte sau curbe ale străzilor.

Primul pas pe pământ valenciean îţi aduce în nări iz de apă sărată, vântul uşuratic rostogolind căldura sa organică. Pe Manises e forfotă multă. Amalgamul de limbi şi dialecte se izbeşte de pereţii interiori, încercând cumva să îţi pregătească auzul pentru vorba ridicată şi precipitată a locuitorilor. Ciuleşti instinctiv urechile din dorinţa de a prinde câte ceva din limba soră. Fără succes. E clar că esenţa graiului o vei găsi în stradă, nu în aeroport.

În subteran, bagaje care de care mai colorate şi mobile s-au rânduit cuminţi în aşteptarea metroului. Nu vine cu precizie nemţească, însă are bunul simţ să îşi afişeze momentul sosirii. E primul semn că nu te găseşti la niciuna dintre extreme, germanică ori românească.  Pe peron zace scris, cu litere suficient de mari ca să nu le ignori, îndemnul de a da prioritate celor care doresc să coboare. Nimeni nu pare a-l citi, însă nimeni nu-l încalcă. Murmurul trenului reuşeşte a se împleti cumva armonios cu fragmentele din Mozart, Bach şi Beethoven ce evadează discret din boxe.

Aproape de miezul nopţii, învăluită de o lumină galben-portocalie, Moncada, una dintre cele câteva suburbii ce cresc frumos pe lângă Valencia, se arată sfioasă ca un copil. Distingi de pe acum arhitectura specific mediteraneană. Clădiri de locuinţe joase, simetrice şi monocrome, cu acoperişuri plate, obloane vărgate şi străduţe enervant de înguste. Miroase a ciment toropit, oleandru şi iarăşi a sare.

***

 

Dimineaţa către prânz te trezeşti cu tumultul străzii. Un cineva cu megafon anunţă zorit o nuntă şi o înmormântare. Ce ironie! Şi tocmai în ordinea asta. Îţi poate părea arhaic şi cumva deplasat. Descoperi însă mai târziu că face parte dintr-un modus-vivendi, ca şi meteahna de a vorbi mult şi foarte tare, de a-şi aşeza masa şi prietenii direct în stradă, de a fugări tauri înverşunaţi prin cotloanele oraşului. Când ajungi să observi pe ziduri un afiş caricatural cu inscripţia „Se casan” deja ai epuizate resursele uimirii. Ai fost botezat.

Viaţa încetează subit şi cu o rigurozitate ritualică la scurt timp după ora prânzului. Obloanele se lasă fără rezerve peste magazine, restaurante, birouri. Străzile sunt pustii, doar vântul mai mişcă în rotocoale firele de praf. S-a declanşat siesta. Timp de vreo două ceasuri totul rămâne în amorţire. Sub un soare ce subjugă nu ai foarte multe alternative, aşa că începi să moţăi. Abia când dogoreala se mai potoleşte, oraşul deschide din nou ochii.

Seara trage după sine forfota de noapte. O mulţime fără restricţii de vârstă animează fâşiile zgârcite dintre blocuri, parcurile şi terasele. Aerul se încarcă cu zgomotul valencienei pure, cu „ş”-ul prelung şi abundent ce-i e caracteristic. Ce efort să vorbeşti atât sugrumându-ţi limba între dinţi! Cele câteva grade în minus descătuşează odorul oleandrilor de pretutindeni. Feţe destinse, râsete zgomotoase. În fapt, vei constata mereu pe chipurile lor, ca un laitmotiv, o oarecare nonşalanţă, o comoditate neruşinată ce te nedumereşte şi te intrigă deopotrivă, dar care constituie secretul longevităţii lor. E un popor care îmbătrâneşte frumos, incredibil de frumos.

***

 

Născută cândva în antichitatea romanilor, Valencia se întinde cu un aer feciorelnic de-alungul coastei de răsărit. Şi ea, ca şi poporul pe care-l slujeşte, şi-a păstrat farmecul neatins. Gotic, maur, roman, modern toate coexistă armonios în cei peste 100 de km pătraţi. Ca o mamă iubitoare a păstrat sub cupola-i toate urmele cotropitorilor ei. Şi nu departe de ele a ridicat, cu sufletul mândru că poate ţine pasul cu vremurile,  un complex de edificii acvatico-spaţiale, veritabile splendori ale arhitecturii contemporane. În pântecele ei s-a născut Oraşul ştiinţelor şi artelor, în inima căruia a aşezat un ochi de veghe, L’Emisferic. Şi tot în el a recreat lumea subacvatică, familiară şi excesiv de dragă.

Şi dacă ai tendinţa de a te lăsa amăgit de aerul modern, de bulevardele largi, străjuite de palmieri şi de restaurante animate, oraşul nu ezită să te întoarcă în timp, într-un timp în care Valencia era o cetate a Mediteranei, căreia îi aparţine în întregime şi astăzi. Vechile Turnuri de Quart şi Serranos străjuiesc melancolic şi aproape nealterate intrarea în centrul istoric. Aici te intrigă străduţe înguste până la claustrofobie ce afişează indiscret edificii îmbătrânite de vremuri şi vreme. Peste toate stăruie un aer vintage, un miros de praf aşezat în straturi, de tencuială plouată şi arsă de mii de ori.

La întâlnirea cu marea, fâşii aurii, fierbinţi şi mătăsoase se desfăşoară nesfârşit de-a lungul ţărmului. Briza mută preocupată de ici-colo firele de scoică pisată. Cele câteva vietăţi adăpostite de umbreluţe nu reuşesc să acopere hârşâitul continuu al valurilor. Inspirat poate dintr-un astfel de cadru, descoperi pretutindeni în oraş o reiterare a luciului mării. Faianţa spartă în bucăţi e capturată artistic pe faţade, în obiecte arhitecturale stradale, în suprafaţa aleilor şi chiar la metrou. 

În preajma siestei, tapas-ul se aşterne fugitiv pe farfurii. N-ai zice că aici gastronomia e musai o artă, ci mai curând un prilej de socializare. Şi pentru că iubesc a se pierde unii pe alţii în sporovăieli nesfârşite, se aşează frecvent la masă. Desayuno, comida, merienda, cena. Între toate, se află repetitiv nelipsitul tapas, nume sugestiv pentru o degustare menită să satisfacă  apetitul dintre mesele principale. Cumulat, mănâncă de cel puţin opt ori pe zi. Nu foarte consistent, dar foarte regulat. Puţin inovativi în bucătărie, mândria lor se reduce la bocadillo (sandviş tip baghetă), tortilla (o altfel de omleta), paella (un orez gălbui cu carne şi legume) turron (desert pe bază de miere şi migdale) şi bineînţeles la tot ce le oferă marea. Întru potolirea setei, se serveşte sangria şi apă dulce-acrişoară.

Undeva prin labiritul străduţelor centrale pătrunzi fascinat într-o lume pitorească, lumea fiestelor, a festivalurilor. Valencia a dedicat un întreg muzeu, desfăşurat pe două nivele, celui mai renumit prilej de petrecere, Las Fallas. Statuete impresionante ca dimensiune şi concepţie, confecţionate din carton şi lemn stau mărturie dorinţei sangvine de petrecere a localnicilor. Este cea mai dragă sărbătoare a valecienilor, detronând ca amploare şi impact Crăciunul sau  Paştele. Cinci zile de fiesta colorată, de pasiune tradiţională cu rădăcini profunde, cinci zile în care oraşul pulsează fără răgaz sub perdele de lumini sclipicioase. Convoaie de fallas se întind splendid pe bulevarde spre a deveni ulterior grămezi de cenuşă. Excentrice şi costisitoare, sunt reprezentări caricaturale ale propriei lumi. Cele care nu ajung să cunoască primenirea focului îşi găsesc liniştea în interiorul răcoros al muzeului.

Dintr-un capăt în altul, uşor sinuos, răsuflă plămânul oraşului. Odată fluid şi albastru, acum un râu de verdeaţă. În albia Turiei au prins rădăcini portocali mărunţei, oleandri, palmieri, ficuşi şi o pardoseală de iarbă verde ce se lasă cuminte călcată în picioare. Grădina se întinde  paşnic până în interiorul Oraşului ştiinţelor şi artelor, stăruind puţin, ca fascinată, în dreptul Palau de Musica, unde pe-nserat câteva fascicule de apă luminate multicolor se ridică la cer în acorduri de vioară.

La 30 de grade, Valencia nocturnă crează impresia unui oraş căruia odihna îi este străină. În faţa catedralei, pe locul fostului forum roman, se deschide gingaş faimoasa Platza de la Virgen. Cohorte de naţii îşi împletesc limbile, obiceiurile şi poate destinele. Sub ochiul lunii, fachiri, saltimbanci, gustători de marijuana, cântăreţi de ocazie şi comercianţi ambulanţi dau culoarea şi tumultul nelipsit acestor locuri. Adăpostite în pieţe strâmte, terasele îţi promit un deliciu alcoolic specific din succo d’arancia, şampanie şi vodcă. O licoare născută demult într-o cafenea locală şi botezată şprinţar aqua di Valencia. Menită să îţi subjuge simţurile şi să-ţi împleticească logica, această apă amorţeşte conştiinţa pentru acea parte a nopţii dedicată pub-urilor. Ciudat sau nu, orice zbânţuire trupească este scrict delimitată temporal. Începe cândva după miezul nopţii, pentru a sfârşi într-o euforie bahică, fără discriminare de sex, fix la ora 3. Din toate ungherele centrului istoric, tineri semi-conştienţi, cu feţe asudate şi zâmbitoare ies pe picioare nesigure, ca de lut, gângurind reminescenţe muzicale. Lipiţi de ziduri, încleştaţi în câte-o strânsoare nefirească, se pierd în sărutări prelungi între un fum şi o ultimă gură de alcool. Aproape de răsărit, oraşul se lasă atras spre odihnă, afişând peste tot urmele desfrâului.

***

 

O întâlnire chiar şi fugitivă cu spiritul Barcelonei te poate cufunda încă şi mai mult în admiraţie. Curtată neobosit de turişti, capitala Cataloniei vibrează feeric zi şi noapte. Bătrâna La Rambla se cutremură sub miile de paşi, niciodată aceiaşi. Un oraş înnebunit de lume, care trăieşte tocmai prin ea.

În timp ce memoria rulează celebra melodie dedicată ei, privirea se lasă incitată de o arhitectură somptuoasă. Devii ridicol crezând că ai putea să nu te îndrăgosteşti. Catedrale noi şi vechi, statui vii şi moarte, muzee clasice, actuale sau atipice, fântâni muzicale, grădini art nouveau ori mici şi dichisite, restaurante de cartier şi săli de bal, arene uriaşe închinate fotbalului, bulevarde clocotitoare sau străduţe umbroase, faţade mirosind a tencuială proaspătă şi ziduri inviate cu graffiti. E o metropolă în care se trăieşte cu poftă.

Cum poate totuşi o floare înflorită să înflorească încă? Prin geniul lui Gaudi, al lui Dali sau al lui Picasso. Cei îi uneşte? Esenţa sufletului mediteranean: fierbinte, luminos, colorat până la epuizare.

Categorii: 4.Prin lume | Etichete: , , , , , , , , , , , , , | 6 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: