Articole etichetate cu: copil

Dragul meu tătic

images“Mda, cred ca am să renunţ la jocul acesta şi am sa aleg păpuşa, dragul meu tătic”, zise ea privind mulţumită micuţa fetiţă din plastic pe care o ţinea strâns în mână. Aşa, pierdută printre rafturi şi răvăşită niţel de vântul furios de afară, era de o drăgăleşenie absolută, acel gen de drăgălăşenie care face să pălescă orice frumuseţe standardizată.

Să fi avut vreo 3 anişori, păr brunet, tuns franţuzeşte până la nivelul urechii şi breton drept peste fruntea lată. Ochi căprui, scânteietori. Pusese atâta dragoste în glas când i se adresase „tăticului” ei încât ne înfioră. Pe mine şi pe cele două vânzătoare deopotrivă. Ne topisem după a ei inocenţă şi mai ales după naturaleţea cu care rotunjise verbal cele trei cuvinte: „dragul meu tătic”. Stăruiseră ceva vreme în aer ca aroma unui parfum bun. Le-am savurat îndelung. Nu cred să fi auzit până acum o dulcegărie mai mare şi mai plăcută.

Copila privise galeş către „tăticul” ei care, sunt convinsă, zdruncinat de dulceaţa fetei, i-ar fi cumpărat întreg magazinul. Pe bună dreptate. Era mândru din cale-afară. Ba chiar, pe obrazul nu foarte tânăr, înforiseră parcă nişte bujori. Era un munte de om, cu spate lat si braţe puternice, care însă se perpelea în flăcările dragostei paterne.

În lumea asta înnebunită de nelinişti, noi, adulţii, ne-am pierdut îndemânarea de a lucra cu asemenea construcţii lingvistice aparent siropoase. Stresaţi, împovăraţi de ziua de azi şi de cea de mâine, uităm că există şi la nivel lexical lucruri care să ne facă viaţa mai dulce. În plus, puţini avem exerciţiul de a iubi făţiş, curat şi în cuvinte. Noroc că mai există copii care să ne aducă, din când în când, aminte.

Anunțuri
Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Ironie

În minte îi pătrund imagini colorate şi sonore. Un copil pierdut pe un câmp. Zumzet în jur, culoare, căldură şi-o bucată de cer. Pământul miroase a praf, iar balta a ierburi de vară. În aer plutesc smocuri de plop. E pace pretutindeni. Copilul zâmbeşte larg în lumea lui. Cu o bucurie naivă fură cu ochii minunile de dinainte-i. Bobocii de lângă parcă îi seamană. Blonzi, cu mărgeluţe negre, jucăuşe, gânguresc cu o poftă de nestăvilit. Nu-şi aminteşte să fi fost aşa micuta ca ei.  Îi este cumplit de bine. Culege libelule. Le priveşte îndelung, le admiră eleganţa şi le redă cerului. Uneia i-a şoptit la ureche dorinţa ei ascunsă. Când va fi mare să fie ca ele, graţioasă, cu aripi în care soarele să nască culori şi… liberă. Nici a văzduhului, nici a stufului, nici a lumii. A sa, doar a sa. Un singur lucru pare însă să nu priceapă. Acum, doar acum este ca ele. Mâine are deja aripile prinse în pioneze.

Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , , , , | 2 comentarii

Blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: