1.Cotidiene

Dragul meu tătic

images“Mda, cred ca am să renunţ la jocul acesta şi am sa aleg păpuşa, dragul meu tătic”, zise ea privind mulţumită micuţa fetiţă din plastic pe care o ţinea strâns în mână. Aşa, pierdută printre rafturi şi răvăşită niţel de vântul furios de afară, era de o drăgăleşenie absolută, acel gen de drăgălăşenie care face să pălescă orice frumuseţe standardizată.

Să fi avut vreo 3 anişori, păr brunet, tuns franţuzeşte până la nivelul urechii şi breton drept peste fruntea lată. Ochi căprui, scânteietori. Pusese atâta dragoste în glas când i se adresase „tăticului” ei încât ne înfioră. Pe mine şi pe cele două vânzătoare deopotrivă. Ne topisem după a ei inocenţă şi mai ales după naturaleţea cu care rotunjise verbal cele trei cuvinte: „dragul meu tătic”. Stăruiseră ceva vreme în aer ca aroma unui parfum bun. Le-am savurat îndelung. Nu cred să fi auzit până acum o dulcegărie mai mare şi mai plăcută.

Copila privise galeş către „tăticul” ei care, sunt convinsă, zdruncinat de dulceaţa fetei, i-ar fi cumpărat întreg magazinul. Pe bună dreptate. Era mândru din cale-afară. Ba chiar, pe obrazul nu foarte tânăr, înforiseră parcă nişte bujori. Era un munte de om, cu spate lat si braţe puternice, care însă se perpelea în flăcările dragostei paterne.

În lumea asta înnebunită de nelinişti, noi, adulţii, ne-am pierdut îndemânarea de a lucra cu asemenea construcţii lingvistice aparent siropoase. Stresaţi, împovăraţi de ziua de azi şi de cea de mâine, uităm că există şi la nivel lexical lucruri care să ne facă viaţa mai dulce. În plus, puţini avem exerciţiul de a iubi făţiş, curat şi în cuvinte. Noroc că mai există copii care să ne aducă, din când în când, aminte.

Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , , , | Lasă un comentariu

Odiseea celor 40 de saptamani

ImagineIl porti cu tine, in tine, 40 de saptamani. Esti bolnava de somn, ingretosata necontenit, pofticioasa, capricioasa si copilaroasa. Iti urmaresti cu infrigurare Beta HCG-ul, te cauti de hepatita, chlamidia si toxoplasmoza, iti faci dublu si triplu test, ecografii, morfologii si stoc de lotiuni antivergeturi.

Cladesti tragedii din banal si panica la fiecare junghi mai ciudat. Te cutremuri din rarunchi si intelegi minunea cand, la nici doua luni, ii auzi inimioara tasnind puternic si ritmat din ecograf. Si plangi atunci, si plangi si mai apoi, plangi neobisnuit de mult pentru toate minunile si pentru toate nimicurile, pana si pentru cainele vecinului, disparut fara urma de-acasa.

Te stradui sa dormi mai mult pe stanga, desi nu-i nici pe departe pozitia ta favorita, strangand aproape mai degraba perna de gravida decat  pieptul iubitului, sa mananci regulat, calculat si selectat, punandu-ti stavila poftei nebune de dulciuri. Te imbuibi in schimb cu fier, acid folic si vitamine la cutie. Ca sa-i fie bine.

Faci sacrificiul suprem renuntand la fumul de tutun fin si aromat, la vinul rosu, la Cosmo, la dulcile nopti pierdute si la silueta. Iti blestemi cantarul din baie, care-ti pare ca umfla kilogramele mai repede decat te umfli tu. Te incanta pieptul crescut rotund si generos. Nu insa si soldurile, dospite bine pe baza cocktail-ului hormonal, ori abdomenul devenit, incet dar sigur, din plat in ditai balonul. Cu toate astea primesti cu reala uimire compliementul absolut: „Esti mai frumoasa acum ca niciodata.”

Nu scapi insa de crize repetate de nervi in fata dulapului, privind cu jind, ciuda si neliniste la zecile de haine incapabile sa cuprinda noile forme voluptoase si te ingrozesti de incertitudinea intrebarii obsedante: „Oare voi mai incapea vreodata in ele?”. Plangi din nou atunci, le aduni cu grija si le pui departe de ochii tai. Doar oglinda te sacaie in continuare, asa ca i te arati mai rar si niciodata complet dezgolita.

Veninul frustrarilor ti se indulceste pe data cand vine vremea sa simti de-a dreptul ca totul are un rost si ca esti mai mult decat femeie. La patru luni, iti da de stire ca este acolo cu o lovitura serioasa in pantece. Tresari si plangi, desigur, iar minunea se repeta de-atunci in fiecare zi ca sa nu mai uiti. Si nu uiti. Ba mai mult, incepi sa te joci cu el prin burtica, sa-i vorbesti, sa-l draganesti si sa-l astepti cu nerabdare sa vina.

Minunea minunilor se produce. Dupa cele 9 luni regulamentare, esti parinte cu acte si bebe in regula. Bucuria freamata in fiecare fibra din tine, iar prin retina de proaspata mamica lumea se vede altfel, roz pal ori bleu ciel. Levitezi de incantare si tremuri la gandul noii responsabilitati. Cu toate acestea, te simti mai puternica ca oricand. Un munte de ti-ar sta in cale, stii sigur ca l-ai putea urni din loc. Respiratia celui mic e tot aerul de care ai nevoie, iar pulsatia inimii sale toata forta. Ciudat, nu? Un bot de om de 50 cm si 3 kg e acum sursa ta inepuizabila de vigoare si slabiciune, de bucurie si intristare, de pace si frematare. E motorul lumii tale, iar asta nu se va mai schimba niciodata. Esti mamica.

Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , , , , | Lasă un comentariu

Clipe fara de vreme

Rasari chiar inainte ca soarele sa-nceapa a se sterge la ochi.  El inca mai motaie pe dupa draperia noptii, tu insa nu. Ti-ai lasat asternutul prada frigului si-ai alergat catre un strop de cafea, printre putinele bucurii pe care inca ti le mai poti permite.

Esti ametit de somn si intuneric. Capul ti-e ravasit. Reziduri de vise sunt imprastiate aiurea printre postiturile mentale ale zilei… de azi, de ieri, de maine. Ai multa ordine de facut si un deficit cumplit de minute. Parca te-ncearca deznadejdea, iar mintea staruie inca in nebuloasa. Ce-ai visat? Ce-ai facut? Ce mai e de facut?

Respiri. Ce bucurie! O secunda in plus si tresari. S-a trezit si telefonul. Nu e nimeni, doar un „memento” ce-ti prezinta o urgenta. Cu sunetul acesta ziua incepe. Si toate iti rasar acum limpede in minte: copil la gradinita, nervii din trafic, intalniri, discutii cu clienti, despre clienti, mailuri fara de amanare, sedinte agitante, o lansare de proiect.

Este una dintre zilele acelea in care timpul iti scapa infricosator printre degete. Intregul sine ti-e tumult si zvacnire. Adrenalina balteste. Esti cat se poate de nelinistit, ocupat, preocupat. Abia te-nduri sa mai tragi aer in piept. Vorbesti sacadat si singur uneori. Crisparea iti deseneaza-n frunte linii adanci, despre care oglinda n-a apucat sa-ti povesteasca. Dar ce mai conteaza? Cu totii imbatranim acum inainte de vreme. Si cine mai are timp de rasfat cand niciuna din zile nu are ragaz sa coboare o clipa din caruselul vietii cotidiene? Te-nvarti ametitor intre aceleasi probleme, imagini si oameni. Unde ti-e timpul tau? Din cate ceasuri ti-au fost harazite, cate ai trait pentru tine?

Te opresti mirat asupra unei frunze cazute la pamant. E toamna deja? Si ce toamna frumoasa! Gingasa si blanda, pictata in culori calde si cu iz de gutuie. Ca atunci, in copilarie, cand bucuria venea coapta pe plita incinsa. Si cum trosneau niste lemne peste mirosul de gutui, si cum te minunai de toamna rusinoasa ce prefacuse verdele verii in rosu, si-n galben, si-n brun.

Si cum mai ingaduiai atunci timpului sa curga domol prin tine, pe langa tine, pe deasupra ultimelor randunele. Cum te lasai ademenit de povesti, de zane, zmei, naluci, copii ai inchipurilor si flacarilor sobei. Cum rabdai sa razi bogat, slobod si fara de grija, sa numeri stelele pe cer, asteptand cu infrigurare una care sa pice pentru a-ti implini o dorinta. Cum striveai descult, nepasator pamant, si frunze, si boabe de struguri. Ce era atunci clipa pentru tine? Un dar intru desfatare.

Ce s-a ales de ea acum?

Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , | 3 comentarii

Cand moartea nu te priveste

Stii ce face o moarte? Iti aminteste ca esti inca viu, ca n-ai putrezit cu totul, ca respiri avid, chiar daca mecanic, ca inca mai ai dreptul sa-ti construiesti idealuri, sa te bucuri, sa crezi in nimicuri. E momentul in care realizezi ca inca nu ti s-a pus punct, ca pamantul nu ravneste la oasele tale, vezi bine, mai e vreme pana sa te faci ulcele, iar respingatoarele existente subterane mai au de asteaptat pana sa se bucure de tine. De fapt, ritul mortuar iti aduce satisfactia ca nu esti tu cel prins intre patru scanduri si multumesti divinitatii ca inca mai are rabdare cu tine sa-ti termini gandurile, sa-ti visezi visele sau poate sa le implinesti, sa-ti gusti toate lacrimile si nenorocirile.  

Invesmantat in doliu, traiesti moartea aproape, o simti in incapere, fluturandu-si lugubru parul mirosind a tamaie.  Ii vezi ochii in toiagul din ceara ce vegheaza linistit capataiul celui ce-a fost. Ii traiesti prezenta acut, contemplativ, cumva linistit de propria ei liniste. Cutremurat de experienta disparitei altuia, iti inchipui propria stingere. Cum ar fi? Cine ti-ar fi alaturi? Cati ar plange si cati ar barfi? Iti cauti viata sintetic, o retraiesti pe scurt din imagini fragmentate, din simtiri descompuse, din parfumuri si gusturi proustiene. Te proiectezi peste timp, intrebandu-te cu ironie cat vei trai din ceea ce vezi anticipativ. O parte, totul sau dincolo de limita pe care o poti percepe? Vei apuca sa-ti faci rezumatul inainte sau vei pleca subit, singur poate si trist? Cum te va invalui? Miseleste, ca o supriza iesita din cutie sau iti va lasa timp sa numeri ultimele fire din clepsidra, sa simti ultima gura de aer cum umfla plamanii, ultima zvacnire obosita a inimii, ultimul gand cum ia nastere in cutia craniana plina cu amintiri si inca cu dorinte?

Iti fixezi mintea asupra povestii celui disparut. Ar putea fi cuprinsa intre copertile unui roman ori e suficient de linistita pentru a trece neobservata? Oricum, de uitare cu totii avem parte, la fel ca si de vesnicia sfarsitului. In fond, cat timp crezi ca s-ar mai vorbi despre tine dupa momentul marii treceri? Dupa emotia stridenta a disparitiei, cati te vor mai prinde in gandurile lor? Unul, doi si aceia la sarbatori, mai mult ritualic, decat sentimental. Dar asta e, nu le poti cere chiar vesnica si constanta ta pomenire! Ce-ar fi sa traim cu toti mortii in gand? Cel putin, dupa intreg ceremonialul mai mult sau mai putin fastuos al inhumarii, ramane undeva o parcela de pamant, nu mai lunga de doi metri, marcata cu un monument si poate o fotografie, care sa vorbeasca minimal despre tine tuturor celor carora nu le-ai fost indiferent sau, dimpotriva, care nici n-au stiut de propria-ti existenta.

Bizar e ca la astfel de ritualuri intristatoare, desi rasuflarea doamnei de pe urma este atat de prezenta incat ii simti raceala in ceafa, cumva reuseste sa nu te-nfricoseze. O privesti cu calm, aproape duios, o accepti ca pe o existenta tulburatoare, dar inerenta. E ciudat cum te sperie de-atatea alte dati, cand te avanti nebun pe sosele, apasand incrancenat pe acceleratie, la vreo zvacnire mai neobisnuita a naturii ori in cazul unei sentinte medicale lipsite de speranta, crunta si nedreapta deopotriva. Acum insa nu. Stapana peste toate, ca o regina in propriul regat, iti pare aproape frumoasa, un chip excesiv de palid pe fundalul catifelei negre, greoaie a vesmantului, cu un pas gratios, ce aduce a levitatie si scanteieri ciudate, tulburatoare in privire. Nu poarta coasa, ca in povestile de speriat copii, doar un zambet ce poate ucide intr-o clipa viata in tine. Doar ca acum nu te priveste pe tine, o privesti tu pe ea… constient, insistent, eliberat de teama.

Ce ironie mai mare decat sa stai cu moartea alaturi, fara ca ei sa-i pese de tine?

Categorii: 1.Cotidiene | 2 comentarii

Lumea nebunilor

Puneti-ma la zid! Puteti sa ma ucideti cu pietre. Ar fi o sfanta lapidare. Nu-mi pasa, am trait deja apogeul si n-as vrea s-apuc decaderea, deraderea, durerea cruda, inghetul de sine. Nu-mi trebuie nimic, nici mai multi ani, nici mai mult rasfat. Ma multumesc cu clipele de desfatare, pe alocuri de desfrau, de liniste si bine. Le-au trait fiecare celula din mine. Nu, nu le-au trait, le-au savurat, le-au sfasiat in mii de molecule si le-au impins prin vene intens pana au dat sa le sparga. Credeti ca „a exista” e totuna cu „a trai”? Ce-mi trebuie mie ce aveti voi? Am cunoscut fericirea deplina, neomeneasca. Am avut totul si nimic material. Materialul corupe, inraieste, sterilizeaza. Eu in schimb m-am descotorosit de el si-am reusit sa vad, sa simt, sa traiesc ce-i dincolo de el. Iar dincolo am gasit patima dintai. Sunt liber si fericit ca un zeu…

Ce stiti voi, cei care muriti in fiecare zi in masini de lux, in birouri mari si stinghere, in goana absurda dupa inutil si vremelnic? Ce stiti voi? Aveti doar fite si toane. Va plangeti de praf, dar faceti cat mai mult, va bucurati catre altii, dar zambiti piezis, va aruncati in vartej de ape, fara a sti sa inotati, va incrancenati dupa toate prostiile si nimicurile. Sunteti debusolati, decadenti, de-a dreptul goi. Va temeti unii de altii? Dar ucigasii nu v-asteapta la colt intunecat de strada, nici nu dorm in penitenciar, ucigasii sunt inchisi in voi, da, in fiecare dintre voi. Ati legat streangul de gatul binelui, moralitatii, onestitatii, poeziei. Ati injunghiat miseleste frumusetea, candoarea, pudoarea. Ati otravit cumpatul, tihna, pana si timpul. Pentru ce? Pentru straluciri efemere? Pentru niste hartii murdare nascute din tiparnita? Pentru iluziile puterii? Nu sunteti decat niste morti cu ochii inca vii. Si nici macar nu sunteti constienti de asta…

Nici visator, nici treaz, cand trist, cand vesel, proptit intre doua varste, cu un aer degajat, asa striga spre luare-aminte un nebun catre toti nebunii lumii.

Categorii: 1.Cotidiene | Etichete: , , , , | 1 comentariu

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com. Tema: Adventure Journal de Contexture International.

%d blogeri au apreciat asta: