Rugăciune degresivă

Mai uită, Doamne, de lacrimi tremurânde,

De sumbre gânduri şi suflete cenuşă,

De văluri cernite pe chipuri de păpuşă.

Mai pune capăt stropilor seci din ceruri,

Şi sparge gheţurile sub ploape strânse,

Alungă vântul putred de peste morminte plânse.

***

Dezbracă-ne de doliu,

Înveşmântează-ne-n lumină,

Redă privirii candoarea fără de vină,

Suflul limpede, mângâierea din glas,

Zâmbetul calm de bun rămas.

***

Tulbură de-ndată neliniştea din fiinţă

Şi gândul murdar ori fără de ştiinţă,

Şi vindecă trupul de teama de mâine,

De frigul bolnav, de urlet de câine.

***

Mai lasă o dată să ne mângaie cerul,

Şi împreună cu el asemeni

Şi floarea, şi raza, şi bruma, şi gerul.

***

Asează peste noi roua limpede a dimineţii

Şi picură sub limbă din nou dulceaţa vieţii.

Cel din oglinda

Daca v-ati proiectat chipul in oglinda e cu neputinta sa nu va fi urat vreodata. Binecuvatati sau nu de atingerea frumusetii, inteligentei ori a bunastarii gasim oricand in noi surse de nemultumire. Figura oglindita ne pare a zambi stramb din reflexia sticlei, mintii ii scapa sensurile si cade in neputinta, comorile nu pot impaca nicicum inima ce ravneste. Am construit cu migala atatea repere si standarde imposibile incat s-ar zice ca suntem mereu in cautarea nefericirii. Iar nefericirea ne ofera pe tava invrajbirea cu cel ce ne priveste insolent din oglinda.

Nu cred sa existe suferinta mai crunta decat nelinistea izvorata ca un suvoi din fiinta sinelui. Iar cele mai zdruncinatoare angoase se nasc cu voluptate cand te departezi atat de mult de tine incat uiti cine esti. Un eu ce nu-si gaseste rostul e incercat de aceeasi neputinta a muritorilor fata de zei.  Ce neguri poti cunoaste mai intunecoase chiar decat cele ce salasluiesc in tine?

Nimic nu poti plamadi fara a cunoaste beatitudinea propriei tihne, nimic nu poate fi modelat in forme concrete fara a potoli dispretul celui din oglinda. De-ai devenit al tau vrajmas, doar raceala sfarsitului iti mai poate aduce subit linistea. Altfel, impacarea e lenta, zbaterea intensa, finalul incert. Dar, pe drumul Golgotei pasesti catre asezamantul din tine, pentru ca, revenit ca un rau in propria albie, sa poti savura minunatiile pe care le posedai chiar inainte de a le renega.

Alaturi, asemeni unor siamezi, raman legati ombilical de acelasi trup, mostra a materialitatii lumii. Un spatiu vremelnic, impartit si subjugat deopotriva celui care priveste in si din oglinda.