Ironie

În minte îi pătrund imagini colorate şi sonore. Un copil pierdut pe un câmp. Zumzet în jur, culoare, căldură şi-o bucată de cer. Pământul miroase a praf, iar balta a ierburi de vară. În aer plutesc smocuri de plop. E pace pretutindeni. Copilul zâmbeşte larg în lumea lui. Cu o bucurie naivă fură cu ochii minunile de dinainte-i. Bobocii de lângă parcă îi seamană. Blonzi, cu mărgeluţe negre, jucăuşe, gânguresc cu o poftă de nestăvilit. Nu-şi aminteşte să fi fost aşa micuta ca ei.  Îi este cumplit de bine. Culege libelule. Le priveşte îndelung, le admiră eleganţa şi le redă cerului. Uneia i-a şoptit la ureche dorinţa ei ascunsă. Când va fi mare să fie ca ele, graţioasă, cu aripi în care soarele să nască culori şi… liberă. Nici a văzduhului, nici a stufului, nici a lumii. A sa, doar a sa. Un singur lucru pare însă să nu priceapă. Acum, doar acum este ca ele. Mâine are deja aripile prinse în pioneze.